Renaºterea reprezintã epoca de înnoire socialã ºi culturalã, care a avut loc în Europa, la sfârºitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea ºi al XVI-lea, caracterizatã prin redescoperirea interesului pentru cultura ºi arta antichitãþii clasice.
Renaºterea a avut originea în Italia ºi s-a rãspândit apoi în întreaga Europã apuseanã. În acest timp s-au produs profunde transformãri sociale, politice, economice, culturale ºi religioase, care au marcat trecerea cãtre societatea modernã. Societatea feudalã a Evului Mediu cu structurã ierarhicã rigidã, dominatã de economia agrarã ºi sub puternica influenþã a Bisericii Catolice a început sã se destrame. La producerea acestor fenomene, un rol determinant l-au avut oamenii de culturã ºi artiºtii, înclinaþi cãtre clasicismul greco-roman, aspirând la eliberarea spiritualã de sub dogmele religioase.
Noþiunea de "Renaºtere" (în francezã: Renaissance) a început sã fie folositã începând din secolul al XIX-lea, apãrutã mai întâi la istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluatã de istoricul elveþian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentalã "Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura Renaºterii în Italia", 1860). El a definit Renaºterea (în italianã: Rinascimento), epoca cuprinsã între pictorii Giotto ºi Michelangelo. În acest timp omul recapãtã conºtiinþa de sine ca individ, dupã o lungã perioadã de anihilare a personalitãþii.
Condiþii istorico-culturale
În urma cercetãrilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocã întunecatã, lipsitã de creativitate culturalã. Datoritã aºa ziselor "scriptoria" din mãnãstirile medievale, se pãstraserã exemplare în limba latinã din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel ºi Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero ºi Ovidiu. Sistemul de drept din societatea modernã îºi are originea în dreptul civil ºi canonic din secolele al XII-lea ºi al XIII-lea. Gânditorii Renaºterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii ºi retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradiþiile filozofiei scolastice, înterpretarea filosofiei platoniciene ºi aristoteliene ºi-a pãstrat mai departe un rol decisiv. ªcolile din Salerno (Italia) ºi Montpellier (Franþa) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.
Precursori ai Renaºterii
Curente înnoitoare în viaþa culturalã au existat ºi înainte de epoca propriu zisã a Renaºterii, care însã cuprindeau doar un strat subþire al societãþii înalte de curte.
Renaºterea carolingianã
Renaºterea carolingianã, dupã numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viaþã a antichitatãþii ºi în parte a culturii bizantine în cultura ºi arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea ºi al IX-lea, în încercarea împãratului Carol cel Mare de a continua ºi înnoi tradiþiile imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizãri ale Renaºterii carolingiene se numãrã ilustraþiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", pãstrat la Viena, sau Capella Palatinã din Aachen, care aminteºte de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna precum ºi Capella Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "San Stefano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezenþa învãþatului Alcuin (lat.: Alcuinus) la curtea imperialã a stimulat transcrierea textelor vechi ºi introducerea limbii latine ca limbã literarã, fapt determinant pentru evoluþia ulterioarã în istoria culturalã a lumii apusene.
Renaºterea ottonicã
Aceasta se referã la caracteristicile de stil în arta ºi arhitectura din timpul împãratului Otto III (983-1002), sub influenþa antichitãþii ºi a Bizanþului, pentru obþinerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste influenþe s-au exercitat mai ales în ilustraþiile de cãrþi, artizanat ºi în arhitecturã (Capella Sf. Bartolomeu din Padeborn).
Descoperirile geografice
Descoperirile geografice au schimbat radical reprezentarea asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarcã pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas ºi descoperã astfel America. În acelaºi an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de cãtre regii Castilliei din Spania ("Reconquista"), dispare - dupã 800 de ani de dominaþie - ultimul bastion al prezenþei arabe în Peninsula Ibericã. În 1497, Vasco de Gama descoperã drumul spre India, trecând în Oceanul Indian pe la Capul Bunei Speranþe din sudul Africei. Prin expediþia întreprinsã de Magellan între 1519-1522, dispar ºi ultimile îndoieli asupra formei sferice a pãmântului.
Progrese în ºtiinþã ºi tehnicã
În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrãri greceºti în domeniul matematicii ºi s-a gãsit soluþia ecuaþiilor de gadul trei. Cunoºtinþele obþinute în astronomie de cãtre Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) ºi Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor miºcãrii planetlor, depãºesc viziunea geocentricã a lui Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentricã a sistemului solar. Cãtre sfârºitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplicã modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de cãtre Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la rãspândirea largã a cunoºtinþelor.
Schimbãri politice ºi religioase
În aceastã perioadã începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele orãºeneºti italiene ºi continuând în Germania, Franþa ºi Spania. Acest proces este favorizat de o diplomaþie modernã, care - în afara rãzboaielor - devine un important instrument politic.
Clerul - în special cel înalt - îºi schimbã modul de viaþã, renunþând la preocupãrile exclusive de cult ºi aspirând la o participare activã în politicã. Papi, cardinali ºi episcopi nu se mai deosebesc în comportarea lor de negustori sau conducãtori politici. Creºtinismul rãmâne totuºi mai departe elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena ºi teologi sau prelaþi ca Sant'Antonio din Florenþa sunt ascultaþi ºi onoraþi de credincioºi. În acelaºi timp, însã, învãþaþii umaniºti se ocupã de problemele teologice ºi adapteazã cunoºtinþele filologice ºi istorice noi la studiul ºi interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanisticã asupra teologiei ºi scripturilor sfinte a dus în cele din urmã la apariþia reformei protestante, iniþiatã în Germania de cãtre Martin Luther (1483-1546) ºi rãspânditã apoi în întreaga lume catolicã. [[Categorie:]]
Trãsãturile caracteristice ale Renaºterii
Ruperea cu tradiþiile
Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni, "Istorie fiorentine" (1520) de Niccoló Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria ºi problemele statale. Istoricii Renaºterii renunþã la periodizarea istoriei dupã criterii religioase (Creaþia, Naºterea lui Iisus ºi Aºteptarea Judecãþii de Apoi); în timp ce învãþaþii Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea pãgânã a grecilor ºi romanilor, noua generaþie a Renaºterii era plinã de admiraþia antichitãþii ºi condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantã, barbarã, întunecatã. Propriul lor timp îl considerau epocã a luminii.
Umanismul
Baza spiritualã a Renaºterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichitãþii a dus la cãutarea ºi descoperirea manuscriselor clasice: Dialogurile lui Platon, operele istorice ale lui Herodot ºi Thucydide, creaþiile dramatice ºi poetice ale grecilor ºi romanilor. Învãþaþi din Bizanþ, care dupã cãderea Constantinopolului sub turci (1453) s-au refugiat în Italia ºi predau acum în ºcoli din Florenþa, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoºtinþa limbii greceºti clasice. Deºi adesea apãreau simple imitaþii ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei ºi filozofiei contribuia la instruirea liberã a oamenilor, dându-le o mai mare forþã de discernãmânt. Mulþi gânditori ai Renaºterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orienteazã în direcþia neoplatonicianã în filozofie, în timp ce aristotelismul oficial începe sã piardã din importanþã. Reprezentanþi importanþi ai umanismului au fost ºi Erasmus din Rotterdam ºi Thomas Morus. Cultivarea armonioasã nu numai a spiritului, dar ºi a corpului, care în perioada medievalã era total discreditatã, a devenit în timpul Renaºterii un scop educativ. Viziunea teocentricã a trecutului s-a transformat într-una antropocentricã, omul a devenit centrul atenþiei în studii ºi creaþii artistice.
Renaºterea italianã
Primele manifestãri ale Renaºterii au avut loc în Italia. Dupã Pacea de la Lodi (1454), a intervenit un echilibru între diversele forþe politice, ceea ce a dus la o perioadã de relativã liniºte ºi, în consecinþã, la dezvoltarea economicã a oraºelor din centrul ºi nordul Italiei, favorizând înflorirea artei ºi literaturii, încurajatã ºi susþinutã financiar de bogatele ºi influentele familii Medici din Florenþa, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum ºi de ducii de Urbino, dogii veneþieni ºi de papalitatea romanã.
Arte plastice
Dezvoltarea artei în Renaºterea italianã are loc la începutul secolului al XV-lea în Florenþa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renaºterii, descoperã perspectiva liniarã - caracteristicã artei din aceastã perioadã - ºi realizeazã cupola Domului din Florenþa (1436).
Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porþilor de bronz ale Baptisteriului din faþa Domului, numite mai târziu de cãtre Michelangelo "Porþile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul sãu plastic, a influenþat ºi pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculpturã care, ca în timpurile antichitãþii, prezintã din nou corpul omenesc gol, fãrã veºminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmorã Cantoria pentru Domul din Florenþa.
În picturã, Cimabue (1240-1302) ºi elevul sãu Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova ºi din capela "Santa Croce" din Florenþa -, pot fi consideraþi ca precursori.
Pictura în Renaºterea timpurie
Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste ºi aplicarea perspectivei în desen, este socotit deschizãtorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renaºterii. Ciclul de fresce în "Capella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florenþa impresioneazã prin individualitatea ºi plasticitatea noului stil.
ªi Paolo Uccello (1397-1475) - "Bataglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" - este fascinat de potenþialul perspectivei în picturã. Alþi maeºtri din aceastã perioadã sunt cãlugãrul dominican Fra Angelico (1400-1455), Iacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris ºi lucrãri teoretice în matematicã ºi asupra perspectivei.
Pictorii din generaþia urmãtoare au contribuit la înnoirea redãrii în perspectivã a peisajelor, compunerea minuþioasã a tablourilor, fineþea redãrii figurilor. Printre aceºtia se numãrã Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) în Florenþa, Andrea Mantegna (1431) în Padova, Giovanni Bellini (1430-1516) ºi Giorgione (ca.1477-1510) în Veneþia. Aceºtia din urmã au dat o orientare decisivã ºcolii veneþiene pin simþul nou al organizãrii spaþiale, al luminii ºi culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predominã desenul. Un loc aparte îl ocupã Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florenþa ºi pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menþiont "Naºterea lui Venus" (1482) ºi "Primãvara" (1474).
Pictura în perioada de apogeu a Renaºterii
În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florenþa, venind de la Milano, unde pictase fresca "Cina cea de Tainã" pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucreazã la statuia de marmorã a lui "David", care avea sã devinã semnul distinctiv al oraºului Florenþa.
Centrul de greutate al artei se mutã la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajeazã realizarea unor proiecte ambiþioase înãuntrul ºi în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru", este construit dupã planurile lui Donato Bramante (1444-1514, în "Capela Sixtinã" Michelangelo picteazã plafonul ºi fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decoreazã camerele (Le Stanze di Rafaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "ªcoalã din Atena", în care sunt figuraþi diverºi filozofi ai antichitãþii.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renaºterrii în Veneþia. El picteazã ºi pentru Carol Quintul, care îl numeºte pictor oficial al curþii regale spaniole.
Un alt reprezentant de seamã al picturii din aceastã perioadã a fost Correggio (1489-1534), care a trãit cea mai mare parte a vieþii sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de ex. frescele din biserica San Giovanni Evangelista).
Manierismul
Începând aprox.cu anul 1590, prevaleazã arta manieristã cu diverse tendinþe stilistice, în care - în contrast cu seninãtatea clasicã a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omeneºti apar ºerpuitoare ºi crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încãrcate cu multe elemente decorative, anunþând ivirea stilului "baroc".
Reprezentanþi valoroºi ai manierismului sunt:
Pontormo (1494-1556), în Florenþa.
Rosso Fiorentino (1494-1540), picteazã palatul Fontainebleau din apropierea Parisului.
Andrea Palladio (1508-1580), pictor ºi arhitect din Vicenza, iniþieazã stilul palladianist, care va influenþa arhitectura englezã din sec. al XVIII-lea.
Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist ºi sculptor din Florenþa, realizeazã celebra sculpturã în bronz "Perseu cu capul meduzei", care se gãseºte în Loggia dei Lanzi (Piazza della Signoria).
Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect ºi biograf. A scris "Vite de' più eccellenti architetti, scultori e pittori" (1550).
Paolo Veronese (1528-1588), unul din maeºtrii ºcolii veneþiene.
Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului veneþian, realizeazã 56 de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco" (Veneþia).
Arhitectura Renaºterii
În arhitectura Renaºterii se pot deosebi douã tendinþe:
O primã tendinþã este caracterizatã prin folosirea formelor de expresie ale antichitãþii. Aceasta se realizeazã în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renaºterii, prin construcþiile clare ºi armonice ale lui Donato Brabante, ºi se rãspândeºte în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcþie coloanele, pilaºtrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitecturã al lui Vitruvius ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugã cupolele (Domul din Florenþa, Bazilica Sfântul Petru din Roma). Faþadele sunt concepute þinându-se seamã de simetrie ºi ordine. Arhitecþii sunt consideraþi artiºti ºi aparþin pãturei cultivate a societãþii.
A doua tendinþã, proprie mai ales þãrilor nordice, îmbinã elementele antice cu tradiþiile stilului medieval, în care predominã liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaugã ornamente ºi arabescuri (în Spania). Maiºtrii de construcþii sunt meseriaºi. Exemple: în Franþa, aripa de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558) realizatã de Pierre Lescot, în Germania, castelul din Heidelberg ºi primãria din Augsburg, construitã de Elias Holl.
Tipul de "Om al Renaºterii"
Pentru marea massã a populaþiei din acele timpuri, înflorirea culturalã ºi artisticã ce a caracterizat Renaºterea nu a produs nicio schimbare în modul de viaþã sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne însã la numãrul restrâns al personalitãþilor în diferite domenii de creaþie, putem spune astãzi cã noile orizonturi spirituale ºi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaºterii" ("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin înþelegere ascuþitã, deschisã oricãrei idei, simþ deosebit al frumosului, dorinþã de afirmare ºi renume, individualism cu posibilitãþi de dezvoltare multilateralã, adversar al dogmelor ºi ideilor preconcepute. În aspiraþia sa spre universalitate, înlãturã orice barierã care-i stã în cale, se aratã curajos în proiectele sale ºi plin de forþã în acþiune. Este prieten ºi cunoscãtor al artelor, colindã fãrã dificultate filosofia ºi literatura, înlocuieºte legile morale cu cele estetice. "Omul Renaºterii" este în primul rând un umanist cu larg spirit de toleranþã.
În contrast cu acesta nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care vãd în fiecare reprezentant al unei pãreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un duºman personal ce trebuie anihilat.
Declinul Renaºterii
Ca orice miºcare socio-culturalã, ºi Renaºterea, dupã o perioadã de apogeu, cunoaºte un declin, în care ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizeazã în cel mai bun caz lucrãri de imitaþie.
Declinul Renaºterii a fost favorizat ºi accelerat de douã împrejurãri:
Decãderea politicã ºi economicã a Italiei începând deja în prima jumãtate a secolului al XVI-lea, bântuitã de rãzboaie nesfârºite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527) de cãtre trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slãbirea puterii ºi prestigiului papalitãþii, la decãderea oraºelor-state, ca Florenþa ºi Milano. Descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranþe slãbeºte substanþial situaþia economicã a Veneþiei ºi Genovei.
Ca reacþie la Reforma religioasã iniþiatã în Germania de Martin Luther, Biserica Catolicã instituie Contrareforma ºi tribunalele inchizitoriale, adevãratã loviturã de graþie împotriva libertãþii de gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcãtuieºte o listã a cãrþilor interzise, considerate eretice în cazul cã vin în contradicþie cu dogmele bisericeºti ("Index librorum prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns sã-ºi abjure public convingerea asupra rotaþiei pãmântului în jurul soarelui, nu fãrã a ºopti pentru sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful Giordano Bruno (1548-1600), combate teza aristotelianã, admisã oficial de Bisericã, a unui univers închis, reprezintã un umanism panteist ºi va fi ars pe rug ca eretic în urma sentinþei tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominaþia lui Jean Calvin, teologul ºi medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul întrebãrii dogma Sfintei Treimi, sfârºeºte în acelaº fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant.
Ideile Renaºterii nu pot fi însã înãbuºite, ele sunt apãrate de oameni curajoºi ca Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677) îºi propune ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator ºi purtãtor de bucuria pe care o dã cunoaºterea iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renaºterii sub forma iluminismului francez.
Questo articolo è sotto la GNU Free Documentation License. Utilizza materiale dall'articolo di Wikipedia "Rinascimento".